Jay’s Show

Ieri, forțat de împrejurări și de slaba auto-organizare, am decis să mănânc un kebab la kebăbăria din colț. Și dacă tot eram singur, am avut inspirația să încerc un kebab la farfurie și nu în chiflă sau lipie. Proprietarii kebăbăriei sunt doi turci, soț și soție, cam pe la 50 de ani. Comportament impecabil, mereu amabili și atenți.

În timp ce savuram imensa porție de kebab (foarte bun!) a intrat un indian sau pakistanez, îmbrăcat mai sărăcăcios. Comportamentul celor doi turci s-a schimbat simțitor… replici mai autoritare, aproape nepoliticoase, servire mai puțin bună etc.

Am reflectat asupra întâmplării din trei motive: 1. indianul sau ce o fi fost el era un om normal, care și-a plătit consumația și s-a comportat decent; nu părea nici cerșetor, nici homeless. 2. am mai avut ocazia să văd comportamente similare la italieni vis-a-vis de români mai puțin îngrijit îmbrăcați sau care vorbeau ceva mai stâlcit italiană (la un Carrefour am fost eroul unei astfel de scene, când din oboseală sau neatenție nu am răspuns casierului cam cum se aștepta el de repede ceea ce l-a determinat să mă întrebe dăcă măcar înțeleg limba lui… i-am răspuns sec). 3. undeva în străfundurile mele recunosc faptul că nu mă pot simți egal cu cei din Nigeria care încă mai fac ritualuri cu sacrificii umane sau arestează capre susținând că în realitate sunt oameni vrăjiți.

Deci, în concluzie, ceea ce numim discriminare în mod curent, în majoritatea covârșitoare a cazurilor este greșit. Abuzăm cu inconștiență de un termen care înseamnă altceva. În realitate ar trebui să folosim ceva de genul ”aroganță culturală” sau ”infatuare socio-culturală” sau pur și simplu ”diferențiere de clasă”. Dar toate sună complicat și complex.