Jay’s Show

Preambul: „De ce ar trebui să vorbesc despre identitate românească, organizarea internă a comunității românești sau patriotism în italiană? Pentru a include în discuție publicul italian? Pentru a demonstra câte erori de italiană sunt capabil să fac într-o frază la liberă alegere? Pentru că în realitate nu mai știu să scriu în propria-mi limbă? Pentru că altfel risc să fiu ignorat complet de conaționalii care știu câte parale îmi face pielea? Pentru că romanii au mai cucerit de două ori Dacia, comițând primul genocid din istoria cunoscută, și trebuie să fiu politicos?”

Am urmărit curios până la un punct și pentru documentare ulterior, evoluția uneia dintre asociațiile autodeclarate politice care și-a asumat misiunea, dificilă în orice condiții, de a reprezenta identitatea românească. Fără a ne pierde în analize mai mult sau mai puțin subiective, conform DEX-ului:

„IDENTITÁTE, identități, s. f. 1. Faptul de a fi identic cu sine însuși. ◊ Principiul identității = principiu fundamental al gândirii care impune ca formele logice să păstreze unul și același sens în decursul aceleiași operații. ♦ Asemănare, similitudine perfectă. 2. Ansamblu de date prin care se identifică o persoană. 3. (Mat.) Relație de egalitate în care intervin elemente variabile, adevărată pentru orice valori ale acestor elemente. – Din fr. identité, lat. identitas, -atis. ”

Cu alte cuvinte, ale lui Leibniz: „Fiecare lucru este ceea ce este. Şi în atâtea exemple câte vreţi, A este A, B este B”. De unde ar rezulta faptul că pentru a fi român trebuie să fii român. Identitatea este un concept cu mare greutate, vorbește despre esența lucrului în sine și nu poate fi redată prin cuvinte în mod exhaustiv. Astfel, în cazul identității naționale, românești, italiene, franceze, germane etc. ori o ai, ori nu o ai. Și cum o poți avea doar născându-te într-o cultură și într-un anumit  neam care îți dă identatea, oricât te-ai strădui ulterior, dacă nu ai aceste două elemente, nu poți vorbi pertinent de identitate națională. Există alte noțiuni care se potrivesc celor care adoptă sau sunt adoptați de o altă cultură și națiune: iubitor al culturii, susținător, chiar și cetățean în cazul celor cu adevărat devotați. Evident, identiatea nu exclude o altă apartenență națională, fiind concepte diferite și interesectându-se doar în condiții precise.

Întorcându-ne la asociația politică în discuție, țin să specific de la început, pentru a evita căderi în vulgaritate sau discursuri demagogice ieftine, că nu fac obiectul prezentului text nici consecvența cu care membrii acesteia au respectat principiile auto-impuse, nici legalitatea acțiunilor acestora, nici strategiile adoptate în relația cu românii din Italia, nici atitudinea față de restul lumii politice, nici gradul de reprezentativitate.

Singurul aspect asupra căruia doresc să mă opresc este cel al identității românești. Mai mult, voi restrânge aria la doar două elemente ale acesteia: limba în care se vorbește și funcția supremă în organizație. Evident, cei care nu știu despre ce vorbesc, vor presupune, pe bună dreptate, că într-o organizație care se propune ca reprezentant al identății românești, limba în care se discută este româna. La fel de pertinent ar fi, spune același cititor neavizat, ca liderul acestei organizații să fie un român neoaș, care să îmi vorbească despre neam, țară și românism dacă nu ca un patriot, măcar simțind din adâncul conștiinței sale sentimentul național. Paradoxal, ambele presupuneri ale cititorului neavizat sunt eronate, limba principală în care se poartă discuțiile fiind italiana iar șeful organizației fiind un italian D.O.C. Din când în când se vorbește într-o română stricată iar unii dintre membrii asociației, români D.O.C., își fac simțită prezența în public, inspirat sau mai puțin inspirat.

Părerea expusă anterior nu presupune excluderea italienilor sau a oricărei persoane care manifestă intenții pozitive față de români și sunt convins că cei care vor citi exact ceea ce am scris vor înțelege că intenția mea este doar de a clarifica, constructiv. Personal, am fost născut de sex masculin în România iar indiferent cât de mult m-aș strădui, oricâte operații m-ar împinge nebunia sau necesitatea să îmi fac, nu voi putea schimba niciodată aceste două proprietăți ale identității mele. Le pot ascunde, le pot refuza, le pot transforma în ce vreau pentru prezent și viitor însă nu le pot șterge din trecutul așa cum a fost el. Îmi place sau nu, eu sunt român în esența mea iar logica, dincolo de bun simț, mă împiedică să accept că cineva care știe mai puține decât mine despre ceea ce sunt eu poate vorbi în numele meu.

„Noi vorbim doar în numele propriilor membri” este linia principală de apărare iar afirmația ar fi un adevărat scut dacă ar îndeplini două condiții: să fie adevărată și să beneficieze de credibilitate. Dar atât timp cât te numești „Identitatea românească”, „Biserica Ortodoxă Română”  sau orice altă denumire care să includă concepte care definesc românii, sarcina este extrem de dificilă și nu vorbești doar în numele a 20 de membri ci în spiritul unei națiuni. Din păcate legea nu interzice acest gen de abuzuri (exemplul cu „B.O.R.” nu este întâmplător: cu câțiva ani în urmă, la Milano, un individ a înființat o asociație care conținea în denumirea ei „Biserica Ortodoxă Română”; omul a reușit să păcălească o mulțime de conaționali, să facă acte de reședință false și să ia bani pentru asta, totul într-o garsonieră de 20 de metri pătrați).

Concluzii? Sfaturile sunt periculoase iar cele bune sunt de-a dreptul fatale, spunea Oscar Wilde. Sugestiile se dau doar celor care știu să asculte. Sentințele sau amenințarile nu-și au rostul, pentru că fiecare pasăre pe limba ei piere. O singură observație aș putea face: când discutați despre identitatea românească, folosiți limba română.