Arhiva pentru categoria ‘Calatorii’
Cum a fost prima data
Pentru “prima data” sunt cate persoane, atatea moduri. Sunt unii care prefera sa asculte ce spun altii si sa merga pe cai deja batatorite, sunt altii care se lasa condusi doar de propriul instinct (acestia sunt putini, pentru ca frica de necunoscut e prea mare iar, de cele mai multe ori, informatiile prea putine). Mai sunt cei din a treia categorie care profita de experienta altora insa isi aleg propriul mod, la fel cum sunt si cei din a patra categorie care, chiar daca o enumeram la final nu sunt cu nimic mai prejos, fac totul parca impotriva instinctului si indiferent de ceea ce li se spune. Evident urmeaza pentru fiecare mii de alte sub-categorii, daca nu cumva milioane sau miliarde, pentru ca pana la toata urma, suntem unici
Fara nici o pretentie de orginalitate sau extraordinar, prima mea data a fost doar altfel decat imi imaginam. La fel ca majoritatea, imi facusem o idee despre cum ar trebui sa fie, cam cum ar trebui sa ma simt, ce sentimente si, pentru prima oara dupa multa multa vreme, ce senzatii as putea trai.
Pe scurt, era o dimineata destul de rece; inceput de toamna, imi amintesc si acum data: 17 septembrie. Ce data! Eram in tren de peste 48 ore, singur in cuseta, un mic hotel pe roti. Pentru mine, a merge cu trenul zile intregi trecand dintr-o tara in alta, avand cuseta personala, este cumva maximul turismului decent. Poti dormi cand iti este somn, mergi la restaurantul trenului pentru o cafea si socializare, cobori si vizitezi cu o graba studiata imprejurimile garilor in orasele mari, unde trenul schimba locomotiva si vagoanele raman pe loc pentru cateva ore. Acolo unde inca mai sunt granite ti se bate politicos la usa si auzi “Passport please”, unde nu sunt, te trezesti deodata in alta tara, cu panouri in alta limba, uneori cunoscuta, alteori nu. Toamna privita prin geamul compartimentului are farmecul ei dar iarna este spectaculoasa, mai ales noaptea cand, lungit comod la caldura, privesti satele si orasele, dar mai ales satele, acoperite cu zapada si pe harta carora lumina strazilor desenenaza complicate modele fara sens aparent.
Viata intr-un tren are dinamica ei iar in cel mai scurt timp se creeaza conditiile si relatiile specifice oricarui grup de oameni, pusi la un loc de destin sau tinuti impreuna de interese. Nici cele 18-20 de persoane din vagonul nostru nu au facut exceptie, astfel incat la doar cateva ore nu exista unul care sa fi scapat naturii sociale, pirogravata cu grija in ADN-ul nostru de catre puteri sau intentii mult peste capacitatea mea de intelegere. Incetul cu incetul, fiecare a gasit afinitatile personale, fiecare s-a inscris intr-o bisericuta, nimeni nu a rezistat fortei unificatoare a nevoii de a te apropia de alta persoana sau a fricii de a nu ramane singur. Minutele devin ore, conversatiile merg dinspre generalul “ce clasa politica de tot rasul avem” inspre particularul “si atunci am rupt orice legatura cu el pentru ca situatia devenise insuportabila, fuck”. Tigara de pe culoarul trenului se transforma in paharul de apa sau cafeaua din compartiment, statul in picioare la geam devine asezatul comod pe cuseta iar subiectul conversatiei devine din ce in ce mai personal, mai intim. Uimitor cum doua persoane de sex opus inchise pentru putin timp dar pentru suficiente ore, de buna voie, intr-un spatiu relativ privat, relativ ascuns privirilor, isi gasesc o multime de puncte comune, sunt deosebit de tolerante, cauta prin orice mijloc sa nu vada decat partile lor frumoase, partile care le-ar putea favoriza un gen de apropiere dorit, chiar daca imoral, ilegal sau chiar interzis. Realitatea se contrage pur si simplu, nu mai exista nimic altceva decat locul in care ei sunt iar timpul pare sa se opreasca, pierzandu-si orice istorie si uitand orice plan sau promisiune de viitor. Pentru a nu filosofa inutil si plictisitor, este momentul in care natura isi bate joc de toate pretentiile noastre de homo sapiens sapiens si ne spune in fata “omule, esti un animal si acum, indiferent cat de destept te crezi, te vei comporta ca un animal. Respectand aparentele tale de civilizatie, evident.”
Dar iarasi riscam sa ne pierdem in detalii, sa vorbim despre lucruri deja stiute si deja traite de fiecare, caci dupa razboi, multi viteji s-arata, se spune.
Revenind la dimineata de 17 septembrie, ora 6.40, stim sigur ca soarele era stralucitor, iar ceea ce se putea vedea prin geamul compartimentului, in clarul diminetii mi se parea nemaipomenit. Totul avea un farmec aparte, orice lucru, cat de neinsemnat era minunat, orice piatra sau fier ruginit era un vestigiu al civilizatiei si nu un obiect care strica ordinea riguroasa a lucrurilor din jur. Stiam ca se va intampla si asteptam cu nerabdare clipa. De unde stiam… din faptul ca anumite lucruri odata pornite sunt implacabile. Si atunci, cu mult calm (era o chestiune asteptata de multi ani), cu miscari precise si intentionat lente, cu multa politete si atentie la ceilalti, din alte compartimente, am coborat pe pamantul Venetiei! Eram pentru prima data in gara celui mai vestit oras din Europa si respiram pentru prima oara aerul venetian. Entuziasmat la culme, mi-am lasat rucsacul la “Bagaje de mana” – unde am platit 3 euro, si am pornit in explorae. Amestec de placere, uimire, dezamagire si mirare. Aceasta am simtit pentru prima data. Placerea vazand piata San Marco si urcand in balconul catedralei, urmarind linia tarmului si admirand cladirile rasarite din apa. Uimire cand am vazut cati porumbei sunt si nici urma de pisica iar dezamagire pentru culoarea apei, miros, preturile extrem de mari si o completa ignorare a limbii engleze chiar si in gara, unde functionarul de la ghiseu vorbea ceva mixt, un soi de engleza foarte personalizata.
Una peste alta, este o experienta de trait, cel putin odata in viata. Poate si a doua oara, dar doar daca ai un amic in Venetia, care sa te gazduiasca pentru cateva zile, sa nu fii stresat de cat dai pe zi la hotel sau cat te costa un pranz nici macar extraordinar.
