Jay’s Show

Titlul de mai sus mi se pare izvorât dintr-o curiozitate legitimă: cum adică te mănâncă sfinții? Rolul lor nu ar fi, cel puțin în teorie, să faciliteze accesul spre cele supreme, spre idealuri, spre eficiență maximă în toate cele? Apoi, nu sunt ei în poziții călduțe, cu o experiență exhaustivă și cu puteri imense, poate chiar un pic mai mari decât se așteptau? De ce te-ar mai mânca?

Cred că în realitate explicația e banală și vulgară: sfinții, prin natura lor primară muritori, s-au trezit brusc cu prea multă putere, fără responsabilități prea clare și cu o poziție plictisitor de călduță. Astfel, cred că în mare partea de la căldura scaunelor, s-au transformat din facilitatori în lubrifianți… Adică, ei facilitează ceva, dar nu ceea ce ar trebui.

Aș continua cu ironia dar, pentru prima dată, mi-e prea silă ca să îmi mai facă plăcere. Oricum, zâmbetul nu ți-l ia niciun sfânt, indiferent cât de-al dracului ar fi el!

Incep sa cred ca sunt urmarit de blestemul vecinilor nebuni! La Torino, sub apartamentul meu, traiau 4 femei. O mama si trei fiice, una de vreo 30 de ani si altele doua care usor usor au devenit majore. Povestea lor e trista, plina de droguri, prostitutie si politie. Am vazut intr-o seara cum mama si-a condus una dintre fetele mai mici in casa unor vecini marocani, luand banii in usa. La fel, intr-o noapte nu se putea dormi din cauza urletelor uneia dintre minore care refuza sa faca ceva… Dar principala mea problema era ca cele patru se certau ingrozitor, zilnic. Urlau una la alta cat era ziua de lunga… In casa, pe balcon, pe casa scarii.

M-am mutat la Milano. Aici nu mai am vecini sub mine, stau la parter. Am insa o vecina care da drumul cainelui in gradina la cele mai imposibile ore. Bietul animal este tinut inchis in casa, impreuna cu patru pisici si un iepure. Cand este eliberat, pentru cele 10 minute de plimbare zilnica intr-o gradina de 30 de metri patrati, urla, latra la toti trecatorii si se agita ca bezmeticul. Un animal chinuit. In acest caz, problema mea este ca am un copil de 15 luni, care de cele mai multe ori doarme la orele la care vecina mea da drumul cainelui.

Anterior, in blocul din Nicolina (Iasi) aveam multi alti vecini interesanti… Dar aceasta este o alta poveste, din alta realitate, oarecum comuna.

Consider că urările trimise în masă, pe messenger, telefon sau e-mail, sunt doar reflexe sociale, cu atât mai mult cu cât sunt “de grup”. Se scrie un mesaj cu destinatar impersonal dar care să reflecte sentimentele celui care îl trimite. E drept că acest tip de mesaj îţi lasă cel puţin impresia că nu te-a uitat expeditorul sau că (mai) figurezi în agenda lui.

Astfel, începând cu acest an, am decis să mulţumesc fiecărei persoane care mi-a fost aproape şi să îi urez exact ceea ce simt că îi doresc.

Celor pe care îi consider familie le mulţumesc pentru faptul că mă suportă aşa cum sunt şi pentru umanitatea cu care mă creditează necondiţionat. Le doresc linişte şi sănătate, restul le vom face împreună.

Lui Cristi I. îi mulţumesc pentru seriozitatea şi încrederea cu care tratează proiectele noastre şi pentru afecţiunea fraternă/paternă cu care efectiv mă compleşeşte de fiecare dată când ne vedem. Îţi urez ca în 2009, cu aceeaşi determinare, să atingi poziţia strategică planificată.

Gianinei şi lui Dan le mulţumesc pentru fiecare lecţie de optimism şi seriozitate. Fie ca anul 2009 să vă aducă extinderea dorită (şi cerută de evoluţia concretă). Curaj!

Lui Costel îi datorez tot ceea ce am învăţat despre entuziasm fără limite şi dăruire. Îţi doresc ca viitorul să îţi rezerve doar prieteni care să aprecieze felul tău de a fi.

Costi, omul care dă credibilitate definiţiei prieteniei. Ar trebui să scriu câteva mii de semne pentru a îi mulţumi pentru tot. Chiar dacă nu se va produce anul viitor, îi urez finalizarea proiectelor începute şi multă prosperitate.

Lui Şcobi îi mulţumesc pentru grija fără măsură care mi-o poartă şi pentru ultimii 15 ani în care m-a sprijinit necondiţionat, a avut încredere în mine şi m-a promovat mereu. Îţi doresc să treci cu bine şi seninătate peste principalul eveniment al anului viitor şi să îmi fii alături la cel de-al doilea (cu familia, evident).

Echipei mele îi mulţumesc pentru umanitate şi profesionalism, pentru sensibilitate şi prezenţă atunci când a fost necesar. Adei îi mulţumesc pentru ceea ce m-a învăţat despre limite şi auto-ironie, Ancuţei pentru marea şi perpetua disponibilitate, lui Cornel pentru pragmatism, spirit de analiză şi umanitate, Elenei pentru inepuizabila spontaneitate deschisă, Iuliei pentru răbdare şi înţelegere, lui Răzvan pentru lecţiile despre imprevizibil, ierarhii sociale şi umane, Simonei pentru că mi-a oferit şansa de a încerca să înţeleg de aproape lucruri despre care auzisem doar. Nu i-am uitat pe cei care deşi nu îi întâlnesc zi de zi, fac parte din echipa care duce înainte angrenajul în care suntem fiecare o rotiţă: Dănuţa, Despina, Ana Maria, Oana,Vlad şi toţi ceilalţi colegi care, într-un mod sau altul mi-au dat posibilitatea de a învăţa, intenţionat sau nu. Pentru anul viitor vă doresc două lucruri: stabilitate şi cât mai puţin stres!

Lui Adrian (părintele Gavrilă) îi sunt recunoscător pentru modul în care mi-a combătut şi demontat dubiile fără a le alunga. Îţi doresc doar multă sănătate, atât timp cât ştiu că spiritul ţi-e liniştit iar aspectele materiale aparţin doar circumstanţial lumii tale.

Adi, exemplul meu cel mai uman, este cel care în ultimii ani mi-a demonstrat (cu fiecare întâlnire anuală) cum poţi trăi cu tine şi cum respectul se poate manifesta şi print simpla prezenţă. Îţi doresc tot ceea ce îmi doresc şi mie, dat fiind faptul că suntem atât de asemănători.

Simonei îi mulţumesc pentru terapiile “de şoc” şi pentru extrema înţelegere cu care mă ascultă. Multă linişte şi lumină îţi urez pentru anul viitor.

Lui Florin îi mulţumesc pentru modul în care mi-a demonstrat că “Totul trece!” este o afirmaţie falsă. Îţi doresc ca anul ca vine să te poarte exact acolo unde simţi că ţi-e locul.

Lui Andrei îi mulţumesc pentru dozele de a-normalitate cu care mă bine dispune şi pentru percepţia ciudat de similară care o împărtăşim în ceea ce priveşte patologia şi limitele normalităţii. Îşi urez ca anul viitor să (mi) te aducă măcar cu vreo 18.000 km mai aproape.

Marelui meu Sorin C., modelului meu de verticalitate, îi mulţumesc pentru înţelepciune şi consecvenţă a ideilor. Îşi doresc un an viitor lipsit de griji materiale şi plin de sănătate.
Maurizio, grazie per esserci stato sempre vicino. Per il prossimo anno ti auguro tutto il bene di questo mondo e la padronanza della lingua romena. (la anul îţi voi scrie în română)

A Rosita, la mia grand’amica (e collega), auguro che l’anno nuovo porti un sacco di successi editoriali, professionali e tanta, tanta serenità.

Vechilor mei prieteni le mulţumesc pentru faptul că există (fiecare în altă parte). Astfel, Iulianei şi lui Adi, Oanei şi lui Cristi, lui Leo, Dianei, lui Vio, Nicoletei şi lui Marian, Oanei S. (ex. G), Aline S. (ex. C), Irinei S (ex G.), Ionelei, lui Andi, le doresc pentru anul 2009 lumină în suflete, stabilitate economică şi experienţe cât mai interesante. (personal îmi doresc să pot bea măcar o bere cu fiecare dintre voi – cu atât mai mult cu cât unii au să îmi dea o ladă iar altora ar trebui să le-o dau eu).

Fallout 3 este, în opinia mea de gamer de duminică, cel mai bun joc din 2005 încoace  (în 2005, tot la sfârşit, ieşea Fable – The Lost Chapters – revoluţionar grafic şi cu o poveste excelentă). Fallout 3 nu surprinde prin povestea propriu-zisă (este practic o continuare a istoriei omenirii post-nucleare din primele două episoade ale jocului) ci prin reinventarea modului în care se simte un joc. În urmă cu ceva timp (câţiva ani) actorii lumilor virtuale se plângeau de dispariţia “feelingul” iar  “unde sunt jocurile de altă dată” a fost pentru multă vreme laitmotivul majorităţii articolelor de specialitate. Pe bună dreptate, atât timp cât toate jocurile noi erau reluări monotone ale veşnicei lupte unde eroul pozitiv … bla… bla… bla.

Ca şi Fable (şi Black&White, lansat înaintea acestuia de către aceeaşi casă de jocuri), Fallout 3 îţi lasă libertatea de a alege hainele în care vrei să îmbraci caracterul personajului. Sistemul este flexibil şi construit cu manualele de psihologie şi etică în faţă: personajul poate ajunge “Urban Legend” la fel cum poate fi cel mai mare dintre criminali… NPC (adică Inteligenţele Articifiale de prin joc) se vor comporta în consecinţă. Mercenarii, vânătorii de sclavi, “peace keeperii”, monştrii sau cele două mari alianţe se vor raporta la tine în funcţie de cum ţi s-a dus vestea.  Şi dacă tot veni vorba de IA, sunt bine balansate: nu sunt nici prea inteligenţi (astfel încât să îţi transforme jocul într-un chin când vine vorba de a îi convinge cu laser rifleul) însă nici nătărăi, să nu ai cu cine vorbi.  Am întâlnit doar vreo 3 cazuri în care monştrii stăteau la împuşcat ca băbălăii, chiar şi după primul foc… după mirarea iniţială, mi-am dat seama de ce: aşa de inteligente erau animalele alea!

Buguri grafice am întâlnit puţine (sub 10 situaţii în tot jocul)… Motorul grafic este cel mai bun văzut de mine până acum şi îmi aminteşte de vastitatea decorurilor din Delta Force, doar că aici sunt pline de detalii, interactive şi mult, mult mai fidele realităţii. Fizica este respectată dar un pic inestetice sunt poate exploziile monştrilor, când le zboară capul, bucăţi de carne şi altele prin tot decorul. Jocul se mişcă foarte bine (chiar şi în situaţii de luptă intensă, cu peste 10 personaje trăgând din toate direcţiile într-un spaţiu restrâns şi explozii în lanţ) pe un Core2 Quad (2,4GHz), 4 GB de RAM şi un Radeon 3600 (512 RAM). Nu e la fel de pretenţios ca Vista, dar se apropie.

Povestea este simplă, prea americană pentru gustul meu, însă modul în care atmosfera este creată, libertatea de a te mişca oriunde doreşti şi de a face orice, de a îndeplini misiunile în orice ordine sau a le refuza sunt aspecte care pur şi simplu fac diferenţa între un joc de clasă şi unul de duzină (Assassin’s Creed, de exemplu, are o grafică monumentală iar mişcările personajului sunt absolut impresionante… însă l-am abandonat după o oră, plictisit de poveste extrem de liniară şi fără substanţă).  Fallout 3 vine cu ceea ce lipsea: feelingul, sentimentul uman al jocului, aspecte care nu pot fi surprinse mereu în formule matematice, pixeli, triunghiuri şi logică a jocului.

Coloana sonoră este simplă dar foarte adaptată contextului.

Ce m-a dezamăgit: finalul. Brusc şi fără preaviz, nu mi-a lăsat sentimentul de împlinire al unui traseu. Adică, personajul meu a pornit amărâtul ala de purificator în numele unei cauze nobile şi a murit, ca şi tat’su… Păi cum vine asta? Mai aveam o grămadă de questuri de dus la capăt şi mai bine de jumătate de hartă de explorat… Nu accept replica “păi e ca în viaţă” pentru simplul motiv că nu joc ca să evadez din viaţă ci de plăcere. Evident, acesta este doar unul dintre modurile în care jocul se poate termina… iarăşi, în funcţie de personaj.

Dacă ar fi să îi dau o notă între 1 şi 100 aş alege un 85, adică foarte bun.

În captura de ecran următoare personajul meu este cel mititel, în spatele lui fiind garda de corp.

Fallout 3

cei doi vizitatori ai blogului s-au plâns de culorile prea închise ale paginilor şi de dificultatea cu care se citeşte textul alb pe fundal negru astfel încât, pentru a îi mulţumi şi nu a rămâne fără cititori, am modificat tot aspectul… vox populi, vox Dei.