Jay’s Show

Alegerile din România au o miraculoasă putere de resuscitare. Astfel, asociații sau grupuri de indivizi care erau aproape morți, dispăruți fără urmă sau în hibernare inter-mandatală, s-au trezit de circa o lună la viață, au început să se agite și să dea sfaturi românilor din Italia cu cine ar trebui să voteze. Dacă limba română ar avea un corespondet pentru „it” din engleză, l-aș folosi pentru genul acesta de specimene.

Sunt penibili, undeva la limita nesimțirii și jenant de slab pregătiți. Repulsia, indignarea, mi-e stârnită însă de faptul că suntem luați de imbecili pe față, direct.  În mintea lor s-a cuibărit impresia că cei 1,3 milioane de români din Italia sunt cu toții o apă și un pământ, o turmă mare și incoloră de oi stupide. A trata în acest mod o masă de oameni de dimensiunile unui județ dovedește îngustime de minte, lipsă de experiență, incapacitate de a înțelege realitatea imigrației românești din Italia și multă, multă aroganță amestecată cu nesimțire. Paradoxal, acest mod de acțiune este pus în practică de indivizi care locuiesc în Italia, care se erijează în reprezentanți ai românilor și care ar trebui să cunoască starea de fapt din Peninsulă. Dacă cei de București beneficiază de atenuantele lipsei de contact direct și a naivității (?!) cu care și-au ales pionierii în Italia, cei care sunt rezidenți aici nu au nicio scuză.

Doar câteva exemple:

- FARI cere pe ton de ultimatum și impune condiții Ministerului de Externe, ambasadorului Rusu, ministrului Predoiu, senatorului Badea în baza faptului că „F.A.R.I. a primit semnale clare, din toate zonele Italiei unde vor fi amplasate cele 55 de secţii de votare, că se pregăteşte fraudarea masivă a alegerilor prezidenţiale din România”. Curiozitate: care sunt semnalele și unde ați dispărut în ultima jumătate de an? (pentru cei care nu cunosc situația, FARI a fost oarecum înființată anul trecut, iar activitatea s-a limitat la o luptă internă pentru postul de președinte și membri ai consiliului)

- senatorul Viorel Badea deschide noi birouri ale partidului (un avocat îmi spunea acum câteva zile că aceste structuri sunt la limita legalității), prezentându-se în compania unor membri importanți ai bisericii. Curiozitate: de la instituirea în funcția de senator, câte cazuri concrete, câte probleme reale ale românilor care l-au votat a rezolvat sau a intermediat înspre rezolvare? (nu a tuturor românilor emigranți, ci doar a celor care au crezut în el)

- Marian Mocanu, consilier al președintelui Senatului României, ex-președinte LRI și al cărui rol în prezent, dacă are unul, îmi este neclar, este deosebit de activ pe rețelele sociale trăgând semnale de alarmă despre potențialele fraude ale ”concurenței” și auto-promovându-se (interesant este că activitatea sa pe Facebook a cunoscut o creștere de circa 583% în ultima lună, comparativ cu lunile anterioare). Curiozitate: ca și consilier al președintelui Senatului, ce sfaturi i-ai dat vis-a-vis de cetățenii români din Italia (nu răspunde, te rog, cu ”lipsa locurilor de muncă, siguranța în șantiere, discriminarea/integrarea, infracționalitatea” – ar fi o pierdere de timp inutilă).

Pe lângă oportuniștii de serviciu, sunt și cei care profită de alegeri pentru a împinge în față vechile probleme: PIR se luptă cu morții români abandonați la morgă în Italia (citeste aici) și are un dinte împotriva politicienilor români care și-au amintit de voturile noastre acum, la nevoie. Inginerul Die insistă pentru consulatul de la Padova (în Veneto sunt peste 120.000 de români iar cel mai apropiat consulat este la 400 km) și pentru redobândirea demnității românilor. Câteva alte asociații, mai mici și fără pretenții de reprezentativitate inter-regională, statală sau globală, își văd de treabă, ajută românii cum și dacă pot, pun umărul liniștiți la bunul mers al lucrurilor.

În cele din urmă, nu a îi înțelege e problema, pentru că sunt multe lucruri pe care nu le înțeleg și totuși mă strădui, fac eforturi pentru a le pricepe sau accepta. Problema este că refuz să îi înțeleg iar de fiecare dată când intru în contact cu ei o imagine îmi persistă în minte: sniper-rifle.

Este vorba de acele persoane care au decis că restul lumii nu contează și că zgomotul îngrozitor pe care îl fac este absolut normal. Motocicliștii, evident. Nu mă interesează care mecanisme nebuloase declanșează nevoia, dorința sau plăcerea de a face un zgomot de natura și intensitatea celui emis de motoarele lor.

Problema a devenit o chestiune de încălcare a libertății mele, nu mai ține de gusturi sau păreri. De ce trebuie să suport, de exemplu, de 15 ori pe zi sosirea și plecarea (în trombă) a vecinului care se pare că doar asta face mereu? (locuiesc la parter iar individul își parchează motorul sub geamurile mele, după ce, nemaisuportând l-am rugat să nu mai intre chiar până în scară cu ea. în plus, omul astă nu cred că lucreză, nu mai are timp și de asta la cât de mult se plimbă).

De ce trebuie să îndur zgomote incredibil de enervante când stau liniștit la o terasă și savurez o bericică sau când mă plimb prin oraș? De ce copilul meu trebuie să se sperie la fiecare zgomot care vine dinspre stradă, fiind deja traumatizat?

PS: să nu legăm plăcerea vitezei cu zgomotul făcut de motociclete în orașe, unde oricum nu poți merge cu 200km/h. Cred că e pur și simplu o altă formă de manelizare, nici măcar mai subtilă. E nesimțire, nepăsare, sfidare și ce mai vreți voi, pe față.

Un model de scriere a știrilor, larg practicat de presa italiană îl puteți vedea aici. Știrea vorbește de 3 infractori, un român și trei italieni. Românul este singurul care are numele pe larg și apare în titlu. De altfel, dacă nu ar fi fost în titlu, știrea nu ar fi atras pe nimeni. Ceilalți, italienii, sunt prezentați cu inițialele și vârsta. Deontologic vorbind e o situație care denotă o lipsă de profesionalism teribilă. Practic, asistăm la un mod de  a scrie practicat intens încă de acum 2 ani, când a început linșarea mediatică a românilor din Italia. Nu există reguli, e legea celui mai puternic și mai lipsit de scrupule.

O discuţie cu C.D.T. m-a pus pe gânduri. Iniţial discutam despre generalităţi, chestii organizatorice, impact şi altele… Apoi brusc, subiectul a luat o turnură pătimaşă, naţionalistă:

“Noi mereu am avut complexul ăsta sârbesc, mereu i-am invidiat pentru felul în care înţelegeau să fie ca popor. Ei sunt aici (în Italia) o comunitate extrem de mică, o mână de oameni. Dar ştii cât de uniţi sunt? Extrem de bine organizaţi. La români, dorinţa de a fi şef e prea mare în toţi. De ce nu există o singură asociaţie, care să îi reprezinte pe toţi? Care să fie formată din profesionişti şi oameni capabili? Sunt 86 de asociaţii româneşti în Italia şi unele sunt formate din 2-3 persoane… Opt-zeci-şi-şase!” (repetă silabisind)

Dezbinarea comunităţii româneşti din Italia este deja celebră… probabil în curând se va spune “uniţi ca românii” pentru a sublinia lipsa de consens. Situaţia noastră este jenant de clară: o mână de indivizi au reuşit, cu doze impresionante de tupeu nesimţit, să iasă cumva în faţă, să îi convingă pe italieni şi pe o parte a politicienilor că ei ar reprezenta ceva. Acum, ceilalţi români, poate mai competenţi, poate mai patrioţi, se găsesc într-o situaţie similară anului ‘89…

Nu demult, intamplarea face sa gasesc printre cartile mele vechi doua CEC-uri. Cum s-au ratacit acolo e usor de imaginat: in copilarie am fost dresat sa economisesc banii… cu fiecare 50 lei stransi dadeam fuga la C.E.C. si ii depozitam. Evident, 50 de lei nu ii strangi usor cand singura sursa sunt banii de prajituri sau strand, deci, pentru multa vreme de copil, la fiecare cateva luni eram prezent in fata ghiseului agentiei din cartierul muncitoresc in care am crescut. Apoi a venit sfarsitul adolescentei, revolutia, serviciul iar carnetele Casei de Economii si Consemnatiuni au fost uitate printre carti.

Pe langa nostalgia si sentimentele amestecate care par a fi atasate de timp, natura sau conventional, propriilor obiecte vechi, o idee mi-a luminat mintea: cine stie ce valoare or fi avand acum banii stransi in atatia ani!? Exceptional! Imi schimb computerul, daca nu chiar masina! Zor-nevoie dau fuga in centrul orasului, stau la o coada de jumatate de ora in, probabil, singura cladire fara aer conditionat, ma precipit in fata ghiseului cand imi vine randul si explic functionarei situatia! Ia uitati-va ce mi s-a intamplat, ce noroc a dat peste mine si ce bine face sa mai deschizi din cand in cand o carte! Retraiam efectiv excitatia cu care completam, copil fiind, foile albe de depunere, cu pana care facea mereu purcelusi de cerneala in dreptul buclelor pentru ca, incontestabil, am scris mereu urat si, din cate imi dau seama, caligrafia mea nu se va schimba nici in viata asta nici in una viitoare. Dar nu e locul aici sa discutam despre reincarnare sau, mai rau, despre lipsa acesteia.

Pe scurt, functionara a aruncat o privire dispretuitoare pe cele doua carnete de economii,  a ridicat ochii inspre mine si mi-a spus, ad literam: “Astea doua le puteti arunca la cosul de gunoi care e in fata agentiei!” Au urmat cele mai confuze 10 secunde ale vietii mele… nu stiam exact la ce sa dau drumul mai intai: nedumeririi, indignarii, furiei, sentimentului de scarba, isteriei sau unei injuraturi pur romanesti… Am inghitit in sec dupa ce am repetat in minte de doua ori poezia terapeutica “Nu te supara ca nu e bine, nici pentru cei din jur nici pentru tine” si am intrebat-o pe acritura de dupa geam daca i se pare normal ceea ce se intampla si daca a auzit de acumularea dobanzilor si alte calcule financiare legate de economii. Raspunsul a fost pe masura primului: “A fost reforma fiscala.” Dupa care privirea ei a trecut razant pe langa mine inspre persoana care astepta la coada in spate.

Resemnat, necajit si dezgustat in general, am plecat dar nu am aruncat cele doua carnete, mai ales ca pe unul aveam 1700 de lei. Un prieten caruia i-am povestit patania mi-a replicat razand: “Bine ca nu esti pe lista neagra a bancilor! Cunosc persoane care s-au trezit ca nu pot cere un credit pentru ca un card dat obligatoriu de la serviciu, nefolosit si uitat printr-un sertar i-a plasat pe un black-list inter-bancar odata cu primii -2 lei aparuti ca debit pentru intretinerea contului.” Asta poveste, sa te trezesti dator bancilor fara sa ceri bani de la ele.