Jay’s Show

Hilarul devine jenă, jena se transformă în penibil iar penibilul susținut cu insistență duce cu gândul la prostie sau rea-voință. Fiind optimist, sper că e doar invidie și rea-voință, deși ar fi mai simplu de explicat prin prostie.

Este vorba de perpetuumul conflict între cei care au făcut efortul de a merge la Agenzia delle Entrate pentru a îşi înregistra o asociaţie. Majoritatea sunt asociaţii mici sau foarte mici, de maxim 5 membri, nereprezentative social, dar care fac un scandal teribil pe forumurile site-urilor româneşti din Italia. Opinioniştilor profesionişti li se adaugă două formaţiuni cu pretenţii de ligi şi o asociaţie cu pretenţii de partid.  Citind ce se scrie pe forumuri, modul în care se scuipă unii pe alţii şi profunzimea analizelor, o concluzie prinde viaţă spontan: oamenii ăştia chiar se iau în serios.

Comic este faptul că 90% dintre ei au pornit de la o simplă şi umană dorinţă de a se bagă într-o discuţie sau a emite o părere personală, prin excelenţă subiectivă. Apoi, unii din orgoliu alţii din joacă, au alocat mai mult timp polemicilor (că degeaba eşti român dacă nu te cerţi cu cineva), pentru ca la final să îşi creeze un univers propriu, o iluzie atât de bine conturată încât s-au lăsat până şi ei prinşi în ea. Iluzia puterii şi a faptului că ei ar conta.

Sunt câteva aspecte de care oricine se bagă în jocul asociaţionismului ar trebui să ţină seama:

- faptul că ţi-ai făcut o asociaţie nu te face reprezentativ social

- declaraţiile răsunătoare şi promisiunile NU înseamnă fapte

- chiar dacă emiţi păreri, nu uita că sunt exclusiv ale tale, atât timp cât nu eşti vocea unui grup

Aceste consideraţii par banale şi de bun simţ dar sunt cele mai des ignorate în cercul “asociaţioniştilor”. S-a văzut cam cu cât interes au participat românii din Italia la alegeri şi cât de mult le pasă de căţeii care încearcă să ajungă la os pe gratis, fără merite, fără o ţinută morală adecvată, fără sentiment naţional… fără nimic, doar pentru că aşa le-a venit lor în minte şi ar fi o modalitate bună de a face un ban în plus.

Cei care au făcut şi fac ceva pentru comunitatea românească din Italia se împart în două categorii: silenţioşii (care îşi văd de activitatea lor discret şi fără tam-tam) şi publicii (care chiar dacă se amestecă printre căţeii mici şi zgomotoşi, îi identifici imediat şi sunt suficiente degetele unei mâini pentru a îi număra).

M-am săturat de lipsa de imaginație și de îngustimea viziunii unor asociații românești din Italia care au ales ca modalitate de a mulge banii guvernului ”prezentarea costumelor populare”. Cei mai mulți au o colecție care o tot scot de la naftalină de 2-3 ori pe an… alții asortează costumele cu oale, ulcele, ouă încondeiate și câteva covoare vechi.

O întrebare nu îmi dă pace: doamnelor și domnilor președinți, chiar nu aveți alte idei prin care să puneți în valoare cultura și poporul din care vă trageți? Chiar atât de jos este nivelul încât cerșiți an după an de la DRRP sau DRP bani pentru aceleași activități lipsite de viață, de imaginație, de reprezentativitate? De ce ar trebui să plătească până și strămoșii pentru eșecurile voastre?

Eu nu mă simt reprezentat nici de oale, nici de ouă pictate, nici de costumele naționale. Mă simt însă reprezentat de toți românii care lucrează la Microsoft sau NASA, de toți cei care în ciuda greutăților spun oricui că țara lor e România, de cei care muncesc la construcția sateliților în Italia sau Olanda. Mă simt reprezentat de toate femeile de bună credință care îngrijesc bătrânii italieni la fel cum mă simt mândru de asistenții sanitari români din spitalele italiene.

Luând în considerare toate variabilele, răspundeți cu mâna pe inimă la întrebarea: