Jay’s Show

Scenariu de coșmar: deschid geamul dimineață și văd doar alb, totul alb, și alb căzând din cer. Panicăăăă!!!!

Acestea au fost primele gânduri ale unui amic italian, în dimineața zilei de 6 ianuarie 2009, la Milano. Personal, am deschis geamul, am văzut și eu zăpada, m-a înveselit și am decis că este totuși o zi bună pentru muncit. Ajuns la mașină, în timp ce motorul se încălzea (ieri am învățat că dacă nu îl lași să se încălzească țâșnește apă prin toate tuburile din partea anterioară a mașinii), am dat zăpada jos de pe geamuri, oglinzi și semnalizatoare… multă zăpadă, ca în copilărie.

Surpriza a fost de proporții când am ajuns pe strada principală: nimeni. Doar în zare, printre fulgi, se vedeau girofarurile a două mașini de la dezăpezire, urmărite, calm, de alte două mașini, civile și inofensive. După prima frână care anticipa atacul unei curbe am înțeles că situația e mult mai interesantă decât părea: se derapează. Am mai înțeles că la mașinile cu tracțiune pe față, tendința e să le ”fugă fundul”, când nu le mai controlezi. Buuun. Primul semafor mi-a dat ocazia să meditez asupra stării de fapt… Astfel, când s-a aprins becul verde, am ambalat puternic motorul și am demarat în trobă, ajungând la 15km/oră în mai puțin de 10 secunde și lăsând rușinos în urmă singura mașină care mai era pe șosea, pe sens invers.

După 2 kilometri în linie dreaptă și o curbă luată profesionist, tot cu 15 km/oră, am intrat pe șoseaua de centură a orașului, unde traficul era infernal. M-am încadrat cu mult curaj între mașina ce să zărea în față și cele două care le-am ghicit prin lunetă. Let the adventure begin! A fost o nebunie… 40 km/ora… adrenalina mi-a declanșat un râs isteric… curbe incredibile, am mers cu a treia mai bine de 400 metri,  mașinile zărite cu 10 minute în urmă prin retrovizoare îmi păreau că se apropie periculos. O scenă clasică dintr-un film cu urmăriri.

Apoi am atacat intrarea în oraș… un deșert alb, haos, criminali pe străzi! Un șofer inconștient care conducea un bolid a frânat periculos și a făcut la stânga pe o străduță, imprevizibil, la doar 250 metri în fața mea… suspans, claxoanele celor din spatele meu, care au observat manevra inumană, au acoperit zgomotul căderii zăpezii timp de 5 minute. Un sicilian, pe cale de a intra în sensul giratoriu din intersecția anterioară, la 300 metri în spate, l-a înjurat de mamă, și bine i-a făcut!

Un alt personaj, un moșneag senil, își plimba câinele pe marginea șoselei, periculos de aproape de carosabil… toți cei 3-4 șoferi care au trecut pe lângă el au coborât geamurile și i-au strigat invective grosolane, precum ”asasinule!”, ”go home, bă!” sau ” ‘tii de nebun!”.

După alte 10 minute de șofat frenetic pe străzile minunatului Milano am ajuns liniștit la muncă și am parcat pe trotuarul care nu se deosebea de șosea. De la știri am aflat că starea de necesitate, cataclismul, este extins la nivelul întregii părții de nord a Italiei: șosele goale, aeroporturi redeschise, oameni înspăimântați, închiși în propriile case și refăcându-se după sărbători, profitând de ultima zi liberă.

Iată cum arată strada pe care merg la muncă:

Iarna la Milano

Singur pe stradă, cu zăpada

Italia a primit o lovitură fatală din partea ninsorii care cade, cu tupeu românesc, de câteva ore. Temperatura este de 1 grad C la Milano iar populația este disperată… Toate provinciile din nord sunt victime ale acestui cataclism alb… la Roma ultima dată a nins în 1956. Zăpada, care acum atinge circa 5 centimetri, este prevăzută să se topească în jurul orei 13.00.

Cam aceasta este situația în Italia… pentru a ajunge la muncă astăzi (8 km, dintre care 3 de șosea de centură) am pierdut o oră și 40 minute… Dezastruos! Nu îmi dau seama cum poporul ăsta a cucerit aproape toată Europa și a fost un imperiu!!! (o colegă îmi suflă: cei de acum nu mai sunt romanii de altă dată ci urmașii coloniștilor adunați de prin toate colțurile lumii… sincer, nu prea o pot contrazice, dacă citim un pic de istorie)