Diferențe neînțelese

Sunt în Italia de aproape șase ani, m-am obișnuit cu stilul de viață, mi-am adaptat ceea ce era incompatibil, am preluat stereotipuri sociale și mă simt bine în pielea mea. Sunt imigrant pentru unii și emigrant pentru alții. Îmi dau seama că dacă ar fi să mă întorc în România mi-ar trebui alți 5-6 ani pentru a fi ”iertat” de conaționalii mei și pentru a reintra în frustranta realitate mioritică. De asemenea, îmi dau seama că dacă mai rămân încă 5-6 ani aici integrarea va fi completă, probabil voi avea cererea de cetățenie depusă și cu greu cineva își va mai da seama că sunt român dacă nu stăm de vorbă și nu îmi dibuiește accentul.

Mă gândeam zilele trecute la diferențele culturale dintre România și Italia. Evident, sunt foarte multe și nu intenționez să o fac pe ”analistul-opinionist-mare-dătător-cu-părerea”. Mă opresc doar asupra aspectelor legate de muncă și drepturile muncitorilor.

De exemplu, în Italia se muncește serios cam din februarie până prin aprilie și din octombrie pana prin noiembrie. În rest sunt o mulțime de sărbători, zile libere, ploi, zile caniculare, greve și mișcări spontane care ocupă binișor timpul de lucru al muncitorului de rând.

În România s-a introdus de anul acesta o zi liberă, Rusaliile, care a produs încruntături și mârâituri din partea patronilor… ”hmmm… asta le trebuia Românilor, încă o zi liberă”.

Italienii sunt experți la a lega sărbătorile cu week-endurile și a scurta cât mai mult săptămâna. Românii dacă s-ar putea, ar lucra și în noaptea de Revelion, alături de chelnerii care îi servesc.

Când se întâmplă, Doamne ferește!, ca un italian să lucreze ore sau zile suplimentare, din timpul lui liber adică, este plătit dublu, prin lege. Altfel fuge repede la sindicat și vine cu avocatul. Românul muncește sâmbăta, duminica, în ziua nunții, în ziua înmormântării propriei mame și cu orice ocazie, din orice poziție, fără să primească un leu în plus, pentru că ”asta e viața”.

Și multe, multe alte diferențe. Drama apare când o firmă românească decide să facă afaceri în Italia, cu angajați români. Este teribil de dificil pentru cei din România, care nu trăiesc în Italia, să înțeleagă diferențele și normalitatea anumitor aspecte. De exemplu, unul dintre tranportatorii importanți pe ruta Italia-România, folosește preponderent personal adus din țară. Pe de o parte transportatorul economisește la salariile propriilor angajați, pe de alta pierde clienți pentru că angajații sunt mitocani, aroganți, fără disponibilitate și lipsiți în mod natural de zâmbet. Nu pot spune că nu e vina lor însă se comportă ca ”acasă”, atitudine de care românii care sunt de câțiva ani în Italia s-au cam dezobișnuit.

României îi vor mai trebui circa 20 de ani și încă vreo 4-5 milioane de emigranți pentru a recupera handicapul social. Privind în jur ne dăm seama că viața unui individ are cu atât mai puțină valoare cu cât nivelul de trai e mai scăzut. În Italia la Urgențe nu ești întrebat de cetățenie, în România nou-născuții sunt spălați cu dezinfectant și nimeni nu plătește pentru asta.

Publicitate