Blestemul vecinilor nebuni – partea a II-a

Prima parte o puteti gasi dand click aici.

Au trecut cativa ani de la ultimul text despre vecini. L-am recitit si m-am gandit daca e sanatos sa scriu si continuarea sau nu. Cineva s-ar putea intreba, firesc, daca nu cumva eu am o problema cu vecinii, pentru ca in teorie nu pot fi toti nebuni. Corect, doar ca despre cei normali si prietenosi voi scrie intr-un text separat.

Astfel, cu riscurile asumate, va povestesc despre ultimii mei vecini. De aceasta data imi voi sustine afirmatiile cu fotografii, pentru a elimina orice dubiu.

Dupa experienta milaneza ne-am intors la Torino, mai precis la Settimo Torinese, o localitate satelit. Aici, din fericire, am avut vecini buni (cu doua exceptii: unul care isi lasa cainii sa se descarce chiar in fata usii de la intrarea in scara si un altul care isi scutura constant covorul si fata de masa din bucatarie pe masinile parcare regulamentar in fata scarii). Dar, totul a trecut fara incidente majore, Settimo a fost o experienta pozitiva, in ansamblu.

Universitatea de Bere

Timpul a trecut, familia s-a marit si am decis sa achizitionam o casuta, ceva mai departe de Torino (la circa 35 de kilometri) in functie de buget. Aici am avut ocazia sa simtim pe propria piele zicala „piemontesi falsi e cortesi”. Suntem mutati de un an deja si incetul cu incetul intelegem noul univers. Imaginati-va situatia: toata viata am trait pe beton, in orase medii sau mari, iar brusc ne-am trezit intr-un satuc de 600 de suflete, cainii inclusi la numaratoare. Ok, totul bine si frumos, suntem in zona de munte, sanatate curata, liniste ca in statiune. Daca nu esti atent ai impresia ca traiesti intr-o vacanta perpetua. Dar sa revenim la vecini.

In primele zile dupa cumpararea casei, vecinul din partea de sud ma informeaza ca el s-a inteles cu fostul proprietar sa i se cedeze gradina, pentru a scapa de problemele cu un zid perimetral (toate casele sunt pe versant iar pentru a castiga teren orizontal au fost create terase – una dintre ele e gradina mea iar zidul care o sustine s-a fisurat destul de ingrijorator in cateva locuri, daca s-ar surpa i-ar acoperi vecinului jumatate de curte si i-ar face ceva daune la cateva treburi pe langa casa). Dincolo de aspectele tehnice, nici bine nu ne-am prezentat ca el vroia sa ii dau pe degeaba gradina. Intre timp a trecut un an iar zidul nu a cedat si probabil nu o va face nici in urmatorii cinci ani, timp in care oricum intentionez sa il consolidez cu niste contraforti sau oricare alta solutie acceptabila. Acesta este cazul calabrez.

Vecinul din dreapta a fost mult mai subtil: de cum a inteles ca vom achizitiona casa, in intervalul dintre golirea acesteia de catre chiriasi si proprietari si pana la achizitia efectiva, a strans cu sarg tot ce se putea strange de pe proprietate. Astfel, de un an incoace tot incearca sa imi vanda lucrurile pe care si le-a insusit. O soba, ustensile, butelii, bucati de mobila etc. Acesta este cazul marocan.

Vecinul din stanga este piemontez D.O.C. are 90 de ani si este dominat de impresia ca tot ce il inconjoara este proprietatea lui (inclusiv primele doua trepte de la scara pe care eu urc in casa). „De sute de ani lucrurile stau asa” este argumentul lui cel mai puternic. L-as fi ignorat daca nu am fi impartit aceeasi bucata de curte iar el, sustinut puternic de una dintre fiicele sale, face tot ce-i sta in putinta pentru a deveni un exemplu de mizerie (vezi foto).

Ce se vede din balconul meu

Ce se vede din balconul meu

Aceasta era situatia in urma cu un an. Banca din stanga delimiteaza spatiul care ar trebui sa il ocup eu insa dupa cum se poate vedea mizeria lor invadeaza inclusiv partea mea de curte. Oricum, am fost educat si am rabdat circa doua luni dupa care ne-am asezat la sfada vreo 15 minute. O iesire regretabila dar utila, deoarece au curatat o parte din mizerie. In urma cu circa o luna am organizat iarasi un conflict deschis, de aceasta data in forma pasnica, doar cu informari despre avocati si judecatori, astfel incat acum suntem in tratative oficiale de a separa teritoriile pentru a „trai in armonie, fiecare in partea sa”.

In concluzie, blestemul vecinilor se pare ca ne-a urmarit peste tot. Suntem noi prea pretentiosi? Exageram daca cerem ca fiecare sa isi vada de treaba si casa proprie fara sa ii deranjeze pe ceilalti? Viata e complexa.

Reclame
Acest articol a fost publicat în Teribile, maxime si ultrarealiste și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s