Ionel: actualitatea e dincolo de cer!

La început de an, abia ieșit din vacanța porcului și a plugușorului, Ionel primește temă pentru acasă: „Tovarășul de bancă te-a propus pentru funcția de comandant de detașament. Fă-ți autocritica în patru pagini!”

Temă grea, dată de-al dracului de suplinitoarea aia care a câștigat postul de învățătoare la două picioare diferență de principala contracandidată, absolventă tot de 10 clase și ea. Dar Ionel, sămânță de muntean, nu se înspăimântă cu-una-cu-două, trage aer în piept și începe a cugeta. În primele zile de cugetare nu i-au venit multe idei iar unele erau chiar proaste… Ar fi putut bate câmpii preț de vreo pagină despre tăpșanul satului, frumos tare mai ales primăvara. Sau mai bine, să scrie despre cum s-a zgâriat la picior în vacanța de vară, după clasa I. După care, să fie mai interesant, ar putea scrie despre Vasile Roaită, Mihai Viteazul, Ateneul din București și, de ce nu, Catedrala Neamului! Ar mai putea adăuga niște cuvinte din alea complicate, de la televizor și apoi câteva chestii auzite de la tata. Oare ar fi bine să vorbească și despre desenele vărului Georgel, de la grupa mare? Nu le-a făcut el, dar vărul e văr! „Ce să scriu? Care autocritică? Ce au făcut toți am făcut și eu! Să mă dau mare? N-are rost, mă fac de râs!” se frământa Ionel sub tensiunea temei.

Timpul a trecut iar păsărelele când somnoroase, când zglobii s-au dus când la cuib, când la ciobul de apă de la marginea minunatei păduri care împrejmuia colina pe care stătea cocoțată casa părinților lui Ionel. De vreo 5 ori. Tot de vreo cinci ori eroul nostru și-a umplut ochii până la orbire cu neînchipuita priveliște a satului natal, de unde răzbăteau până la el râsetele fără griji ale celorlalți copii. Gândul compunerii îl frâmânta zi și noapte, iar dacă răcoarea binecuvântată a apusului nu l-ar fi trezit din beția simțurilor, l-ar fi prins zorile treaz cu grijile sale. Însă de fiecare dată când închidea ploapele delicate și obosite, promitea sieși și celorlalți cinci prieteni imaginari, că mâine va relua tema.

Pe negândite, sorocul predării temei s-a împlinit. Gândurile și planurile băiatului însă au rămas doar în sufletul său inocent de copil. În pauza mare, înaintea orei de compunere, Ionel a mâzgălit în grabă: „E iarnă, frunzele copacilor vorbesc. Și satul vorbește. În vizită au venit Gabi si Alex. El și cu soția sa sunt unchiul și mătușa noastră preferată. În clasă e un mare stress. Eu vreau să fiu comandant de detașament. Norii sunt pufoși ca vata de zahăr. Vă promit că voi reveni.”

Triste perplessità

Il mio figlio ha 3 anni e mezzo. Nato a Torino, cresciuto in Italia, ha frequentato l’asilo nido a Settimo Torinese. Adesso sta andando alla materna, sempre a Settimo – Buonarroti. Oggi, sua madre arrivando per prenderlo un po’ prima del previsto, l’ha trovato accerchiato di un gruppo di bambini più grandi, tra 7 e 9 anni, bersaglio delle diverse cattiverie infantile. L’insegnante non sembrava presente, presa dai suoi pensieri. Il vero problema si è rilevato in macchina quando, lamentato dei dolori al sedere, sua madre a scoperto trace ancora rosse. Tornata, in piena furia, all’insegnate si è scoperto il fatto che il piccolo veniva costantemente picchiato, dai bambini più grandi, anche più volte al giorno.

Da circa due settimane il mio bambino, lamenta il fatto che gioca da solo e che non ha nessun amico. Quelli di noi che lo conoscono possono testimoniare che lui è un bambino molto socievole, fa subito amicizia e si butta volentieri in qualsiasi gioco. Cosa normale a tre anni. Tutto ciò mi fa pensare a molto di peggio, al fatto che magari e stato sottoposto ad altre forme di vessazione.

Il motivo? No lo so.

Satelitu’ care ne omoară de vii

Stire bombă: satelitul NASA se va prăbuși, sau nu, peste Italia, în partea de NV sau peste tot nordul sau maxim pe teritoriul național. După cum informează principala angenție de știri din Peninsulă, ANSA, satelitul va pica ori astăzi, ori mâine, ori când ți-e lumea mai dragă, în timpul nopții. De asemenea, deși are 0,9% șanse de a atinge pământ italian, știrea este dată ca principala amenințare a anului. Evident, șansele teoretice de a lovi un italiano vero sunt cam de 0,03125% dar cum până acum nu a existat pământean omorât de satelit șansele reale sunt mult mai mari. Deși locul exact al impactului nu se va putea determina decât cu o oră și 40 de minute fix înainte de impact sau cu 3-4 ore precis, după cum informează sursa citată în cadrul aceluiași articol, satelitul se va dezintegra în atmosferă iar posibilitatea de a vedea bucăți din el este practic zero, totuși Protecția Civilă sfătuiește lumea ca în cazul în care obiectul american pătrunde în imobilul de reședință, să procedăm după cum urmează:
- în momentul impactului (care teoretic ar surveni cam cu 150 km/h) să ne așesăm în cadrul ușilor
- în cazul în care vedem un fragment de satelit să anunțăm imedit autoritățile și să stăm la cel puțin 20 de metri distanță de acesta.

Tot articolul bulversant de incert ne informează că deși nu se cunoaște nici locul unde va pica mașinăria mare cât un autobuz, nici în câte bucăți se va rupe, nici măcar ora precisă când se va apropia de minunatele plaiuri italiene totuși „reintrarea în atmosferă a acestui satelit a fost planificată de NASA și nu există aspecte neprevăzute”. În plus, există mari șanse ca acesta să pice fix în mare sau ocean, depinde în care parte a globului va ajunge! Pe satelit îl cheamă UARS, orbitează în jurul Terrei de 20 de ani și, evident, cauzele pentru care va pica se pot doar presupune.

Chef de sacrificiu

Treptat ne apropiem de campania electorala românească. De fapt unii mai prevăzători încearcă să-și pună bazele în Italia. PD-L a făcut treabă bună anul trecut, în sensul bazelor, a stricat-o tot anul trecut și acum pare să mediteze la strategii. PSD a încercat să facă ceva anul trecut, nu a stricat nimic pentru ca era deja totul praf si pulbere, iar anul acesta pare că a devenit mai vioi. Vioi e un fel de-a spune, atât timp cât l-au băgat în față pe Iliescu. Manevra aparține cel mai probabil unui consilier care habar n-are despre românii din Italia, ce preferințe au și cam cât de popular e PSD-ul în general, iar Iliescu în particular. Ca de obicei, confortul unui birou cu aer condiționat din buricul capitalei produce iluzia de omnipotență și omniștiință.

În același timp, România pare a se frământa în chinurile unei pre-faceri. Manevra reorganizării teritoriale e complexă, interesantă și cu efecte care vorbesc în realitate de o prezentă stare de fapt îngrijorătoare, ascunsă bine oamenilor de rând. UE și-a declarat perplexitatea și a insistat pe inutilitatea acesteia din punctul de vedere al distribuirii fondurilor dar, oricum ar fi, beneficii în urma mișcării vor avea destui.

Totodată, pentru că lucrurile sunt frumoase când sunt complicate, Italia e în plină criză politică și se produce încet dar sigur o răsturnare de putere. Nu are rost să vorbim de stânga sau dreapta pentru că ideologiile nu mai sunt de multă vreme catalizatorul maselor iar păturica resurselor, oricum ai roti-o, este la fel de lungă. De aici problema: micșorăm taxele pentru relaxarea presiunii fiscale dar de unde acoperim golurile și cu ce susținem creșterea economică, în definitiv sigura soluție reală.

Punctul de diferență: în timp ce românii se plâng cât pot de mult despre răutatea guvernanților care le umblă la pensii și salarii, italienii, și ei cu pensiile scăzute, cu șomaj tot mai înalt și pe cale de a elimina din cărți noțiunea de „contract de muncă pe perioadă indeterminată”, se gândesc cum să facă să ajute ei statul. Adică, oare o fi bine să punem impozit pe banii privați ai fiecăruia, din bancă? O fi bine să publicăm pe internet lista celor care plătesc taxe la stat și a celor care nu le plătesc? O fi bine să reducem numărul de parlamentari ca exemplu pentru popor?

Italienii sunt un popor plin de pasiune, sunt haotici în organizare, sunt impulsivi. Dar dincolo de asta, după distracție, oamenii lor politici mai și muncesc.

Identitatea românească și rotaliana

Preambul: „De ce ar trebui să vorbesc despre identitate românească, organizarea internă a comunității românești sau patriotism în italiană? Pentru a include în discuție publicul italian? Pentru a demonstra câte erori de italiană sunt capabil să fac într-o frază la liberă alegere? Pentru că în realitate nu mai știu să scriu în propria-mi limbă? Pentru că altfel risc să fiu ignorat complet de conaționalii care știu câte parale îmi face pielea? Pentru că romanii au mai cucerit de două ori Dacia, comițând primul genocid din istoria cunoscută, și trebuie să fiu politicos?”

Am urmărit curios până la un punct și pentru documentare ulterior, evoluția uneia dintre asociațiile autodeclarate politice care și-a asumat misiunea, dificilă în orice condiții, de a reprezenta identitatea românească. Fără a ne pierde în analize mai mult sau mai puțin subiective, conform DEX-ului:

„IDENTITÁTE, identități, s. f. 1. Faptul de a fi identic cu sine însuși. ◊ Principiul identității = principiu fundamental al gândirii care impune ca formele logice să păstreze unul și același sens în decursul aceleiași operații. ♦ Asemănare, similitudine perfectă. 2. Ansamblu de date prin care se identifică o persoană. 3. (Mat.) Relație de egalitate în care intervin elemente variabile, adevărată pentru orice valori ale acestor elemente. – Din fr. identité, lat. identitas, -atis. ”

Cu alte cuvinte, ale lui Leibniz: „Fiecare lucru este ceea ce este. Şi în atâtea exemple câte vreţi, A este A, B este B”. De unde ar rezulta faptul că pentru a fi român trebuie să fii român. Identitatea este un concept cu mare greutate, vorbește despre esența lucrului în sine și nu poate fi redată prin cuvinte în mod exhaustiv. Astfel, în cazul identității naționale, românești, italiene, franceze, germane etc. ori o ai, ori nu o ai. Și cum o poți avea doar născându-te într-o cultură și într-un anumit  neam care îți dă identatea, oricât te-ai strădui ulterior, dacă nu ai aceste două elemente, nu poți vorbi pertinent de identitate națională. Există alte noțiuni care se potrivesc celor care adoptă sau sunt adoptați de o altă cultură și națiune: iubitor al culturii, susținător, chiar și cetățean în cazul celor cu adevărat devotați. Evident, identiatea nu exclude o altă apartenență națională, fiind concepte diferite și interesectându-se doar în condiții precise.

Întorcându-ne la asociația politică în discuție, țin să specific de la început, pentru a evita căderi în vulgaritate sau discursuri demagogice ieftine, că nu fac obiectul prezentului text nici consecvența cu care membrii acesteia au respectat principiile auto-impuse, nici legalitatea acțiunilor acestora, nici strategiile adoptate în relația cu românii din Italia, nici atitudinea față de restul lumii politice, nici gradul de reprezentativitate.

Singurul aspect asupra căruia doresc să mă opresc este cel al identității românești. Mai mult, voi restrânge aria la doar două elemente ale acesteia: limba în care se vorbește și funcția supremă în organizație. Evident, cei care nu știu despre ce vorbesc, vor presupune, pe bună dreptate, că într-o organizație care se propune ca reprezentant al identății românești, limba în care se discută este româna. La fel de pertinent ar fi, spune același cititor neavizat, ca liderul acestei organizații să fie un român neoaș, care să îmi vorbească despre neam, țară și românism dacă nu ca un patriot, măcar simțind din adâncul conștiinței sale sentimentul național. Paradoxal, ambele presupuneri ale cititorului neavizat sunt eronate, limba principală în care se poartă discuțiile fiind italiana iar șeful organizației fiind un italian D.O.C. Din când în când se vorbește într-o română stricată iar unii dintre membrii asociației, români D.O.C., își fac simțită prezența în public, inspirat sau mai puțin inspirat.

Părerea expusă anterior nu presupune excluderea italienilor sau a oricărei persoane care manifestă intenții pozitive față de români și sunt convins că cei care vor citi exact ceea ce am scris vor înțelege că intenția mea este doar de a clarifica, constructiv. Personal, am fost născut de sex masculin în România iar indiferent cât de mult m-aș strădui, oricâte operații m-ar împinge nebunia sau necesitatea să îmi fac, nu voi putea schimba niciodată aceste două proprietăți ale identității mele. Le pot ascunde, le pot refuza, le pot transforma în ce vreau pentru prezent și viitor însă nu le pot șterge din trecutul așa cum a fost el. Îmi place sau nu, eu sunt român în esența mea iar logica, dincolo de bun simț, mă împiedică să accept că cineva care știe mai puține decât mine despre ceea ce sunt eu poate vorbi în numele meu.

„Noi vorbim doar în numele propriilor membri” este linia principală de apărare iar afirmația ar fi un adevărat scut dacă ar îndeplini două condiții: să fie adevărată și să beneficieze de credibilitate. Dar atât timp cât te numești „Identitatea românească”, „Biserica Ortodoxă Română”  sau orice altă denumire care să includă concepte care definesc românii, sarcina este extrem de dificilă și nu vorbești doar în numele a 20 de membri ci în spiritul unei națiuni. Din păcate legea nu interzice acest gen de abuzuri (exemplul cu „B.O.R.” nu este întâmplător: cu câțiva ani în urmă, la Milano, un individ a înființat o asociație care conținea în denumirea ei „Biserica Ortodoxă Română”; omul a reușit să păcălească o mulțime de conaționali, să facă acte de reședință false și să ia bani pentru asta, totul într-o garsonieră de 20 de metri pătrați).

Concluzii? Sfaturile sunt periculoase iar cele bune sunt de-a dreptul fatale, spunea Oscar Wilde. Sugestiile se dau doar celor care știu să asculte. Sentințele sau amenințarile nu-și au rostul, pentru că fiecare pasăre pe limba ei piere. O singură observație aș putea face: când discutați despre identitatea românească, folosiți limba română.