Prietenilor, celor fără de odihnă dar mai ales cățeilor

Adevărul, dintre toate,
Îți dă știrile din fapte.
Nu-s întoarse din condei,
Nici de boi, nici de viței.

Discriminarea ne vine natural

Ieri, forțat de împrejurări și de slaba auto-organizare, am decis să mănânc un kebab la kebăbăria din colț. Și dacă tot eram singur, am avut inspirația să încerc un kebab la farfurie și nu în chiflă sau lipie. Proprietarii kebăbăriei sunt doi turci, soț și soție, cam pe la 50 de ani. Comportament impecabil, mereu amabili și atenți.

În timp ce savuram imensa porție de kebab (foarte bun!) a intrat un indian sau pakistanez, îmbrăcat mai sărăcăcios. Comportamentul celor doi turci s-a schimbat simțitor… replici mai autoritare, aproape nepoliticoase, servire mai puțin bună etc.

Am reflectat asupra întâmplării din trei motive: 1. indianul sau ce o fi fost el era un om normal, care și-a plătit consumația și s-a comportat decent; nu părea nici cerșetor, nici homeless. 2. am mai avut ocazia să văd comportamente similare la italieni vis-a-vis de români mai puțin îngrijit îmbrăcați sau care vorbeau ceva mai stâlcit italiană (la un Carrefour am fost eroul unei astfel de scene, când din oboseală sau neatenție nu am răspuns casierului cam cum se aștepta el de repede ceea ce l-a determinat să mă întrebe dăcă măcar înțeleg limba lui… i-am răspuns sec). 3. undeva în străfundurile mele recunosc faptul că nu mă pot simți egal cu cei din Nigeria care încă mai fac ritualuri cu sacrificii umane sau arestează capre susținând că în realitate sunt oameni vrăjiți.

Deci, în concluzie, ceea ce numim discriminare în mod curent, în majoritatea covârșitoare a cazurilor este greșit. Abuzăm cu inconștiență de un termen care înseamnă altceva. În realitate ar trebui să folosim ceva de genul ”aroganță culturală” sau ”infatuare socio-culturală” sau pur și simplu ”diferențiere de clasă”. Dar toate sună complicat și complex.

Blestemul vecinilor nebuni!

Incep sa cred ca sunt urmarit de blestemul vecinilor nebuni! La Torino, sub apartamentul meu, traiau 4 femei. O mama si trei fiice, una de vreo 30 de ani si altele doua care usor usor au devenit majore. Povestea lor e trista, plina de droguri, prostitutie si politie. Am vazut intr-o seara cum mama si-a condus una dintre fetele mai mici in casa unor vecini marocani, luand banii in usa. La fel, intr-o noapte nu se putea dormi din cauza urletelor uneia dintre minore care refuza sa faca ceva… Dar principala mea problema era ca cele patru se certau ingrozitor, zilnic. Urlau una la alta cat era ziua de lunga… In casa, pe balcon, pe casa scarii.

M-am mutat la Milano. Aici nu mai am vecini sub mine, stau la parter. Am insa o vecina care da drumul cainelui in gradina la cele mai imposibile ore. Bietul animal este tinut inchis in casa, impreuna cu patru pisici si un iepure. Cand este eliberat, pentru cele 10 minute de plimbare zilnica intr-o gradina de 30 de metri patrati, urla, latra la toti trecatorii si se agita ca bezmeticul. Un animal chinuit. In acest caz, problema mea este ca am un copil de 15 luni, care de cele mai multe ori doarme la orele la care vecina mea da drumul cainelui.

Anterior, in blocul din Nicolina (Iasi) aveam multi alti vecini interesanti… Dar aceasta este o alta poveste, din alta realitate, oarecum comuna.

Nemurirea pe înțelesul tuturor – prima parte

Istoric privind lucrurile, este aproape momentul în care individul își va transpune mintea, personalitatea, amintirile și sufletul într-o mașină. El, individul, va dobândi astfel o viață nouă, în continuarea celei de început. Această nouă viață va fi virtual ilimitată, ducând cu gândul la mult râvnita nemurire. Dar, ocolind vulgaritățile conceptuale și aparentele piedici tehnologice, este nemurirea chiar ceea ce ne dorim?

Ultimii pași către nemurire

Pe Discovery Science am văzut cum un cercetător controla brațul unui robot printr-o interfață conectată direct la sistemul său nervos. Pe scurt, după o intervenție chirurgicală de două ore i-a fost implantat un microchip care transmite unei mașinării impulsurile electrice pornite din creier și având ca destinație finală mușchii. Înainte de a ajunge la mușchi, impulsurile sunt preluate (fără a fi oprite sau deranjate) de către ingeniosul sistem cibernetic. Evident, scopul imediat și ușor de intuit al acestor experimente este ameliorarea condițiilor de viață ale semenilor noștri, atât prin creare de utilaje din ce în ce mai performante cât și prin dezvoltare de sisteme care să vină în ajutorul victimelor diverselor accidente, naturale sau nu.

Al doilea aspect interesant este cel referitor la computerele viitorului. Să păstrăm termenul de ”computer” momentan, deoarece nu există un altul mai apropiat ideii noastre. Mașinile ale căror stră-stră-bunici vor fi computerele nu vor semănă nici pe departe cu ce avem în jurul nostru acum. Probabil vor semăna cu organisme vii, mai mult sau mai puțin elegante, estetice sau atrăgătoare. Deja germanii lucrează de mai mulți ani la tehnici revoluționare de stocare și transmitere a informației, la suporturi de memorie organică, la procesoare cuantice care nu doar că desfășoară calcule în paralel ci au și o putere de procesare imensă, incomparabilă cu ceea ce cunoaștem în prezent. Este foarte probabil, ca într-o perioadă de timp relativ scurtă, istoric vorbind, să ajungă și mașinile create de noi la capacitatea de stocare și procesare a diverselor forme de viață naturale.

Chiar și doar din aceste două aspecte, analizate cu viteza impusă de lipsa de răbdare a navigatorului contemporan, rezultă că este inevitabil momentul în care o mașină va fi în stare să scaneze citeț și fără erori mintea noastră cu tot ceea ce implică ea, să scoată din sistemul organic acele informații care ne definesc ca și conștiințe. Ea, mașina, va fi capabilă să înțeleagă unde creierul nostru funcționează doar pentru a controla organismul și unde se manifestă pentru a menține coerența ființei, așa cum ne place nouă să ne credem.

Atunci, în chiar clipa în care organismul va înceta să mai deservească nobilele gânduri ce ne diferențiază de alte animale iar natura va decide că este timpul să murim, mașina ne va parcurge sistematic și ne va transfera într-o complexă matrice de sisteme pseudo-cibernetice. Această a doua și ultimă casă a minții noastre ar putea fi cea mai concretă variantă cunoscută a nemuririi.

Dar care sunt traumele acestei a doua nașteri? Vom fi cu adevărat eliberați de organic sau vom continua să fim sclavii dozelor de adrenalină, serotonină sau altor acizi care ne condiționează viața de zi cu zi? Va fi nemurirea noastră utilă cuiva, măcar nouă? Chiar putem exista doar de dragul propriei existențe? Iată câteva întrebări asupra cărora poate că ar fi bine să ne oprim înainte de a susține cauze ale căror efecte sunt valabile o eternitate.

Știri în stil italian

Un model de scriere a știrilor, larg practicat de presa italiană îl puteți vedea aici. Știrea vorbește de 3 infractori, un român și trei italieni. Românul este singurul care are numele pe larg și apare în titlu. De altfel, dacă nu ar fi fost în titlu, știrea nu ar fi atras pe nimeni. Ceilalți, italienii, sunt prezentați cu inițialele și vârsta. Deontologic vorbind e o situație care denotă o lipsă de profesionalism teribilă. Practic, asistăm la un mod de  a scrie practicat intens încă de acum 2 ani, când a început linșarea mediatică a românilor din Italia. Nu există reguli, e legea celui mai puternic și mai lipsit de scrupule.